De felul meu, nu port tocuri ! Întotdeauna îmi reproşez asta şi încă lucrez la aspecte care ţin de cochetărie feminină, pe care le regăsesc în raftul cu amintiri al mamei mele. Dar şi când le port, nici nu zici că mă vait în gând din cauza durerilor sau că-l blestem pe inventatorul pantofilor cu toc. Încerc să-i port cu disticţie, deşi, când nu mă vede nimeni, îi iau frumuşel în mâini şi mă consolez cu senzaţia plăcută a gresiei reci pe tălpile torturate.
Nu mi-au plăcut pantofii ăştia, i-am cumpărat dintr-o pură întâmplare (cum se întâmplă, de altfel, cu toate lucrurile frumoase). Aveam nevoie urgent de nişte pantofiori office pentru o şedinţă importantă. La dispoziţie aveam foarte puţin timp, aşa că mi-am luat iubitul (în al cărui gust în materie de eleganţă feminină am încredere) şi am intrat într-un magazin de pantofi. A stat un pic şi a analizat oferta, cât timp eu vorbeam la telefon cu şeful încercând să-l conving şi să mă conving că nu vom întârzia. A ales pantoful, mi-a luat piciorul, eu, cuminte şi orbeşte, m-am supus şi l-am probat, întrebându-l la ureche: « Pantofii bunicii ! Eşti sigur ?« După ce i-a plătit, m-a luat de-o mână şi ne-am întors la birou. Ziua s-a încheiat foarte bine, pentru toată lumea, mai puţin pentru picioarele mele, dar dacă acesta e preţul de plătit pentru şedinţe reuşite, mă supun.
Şi uite-aşa, de fiecare dată când încalţ pantofii ăştia îmi amintesc de ritualul zilnic al mamei mele din faţa oglinzii şi de pantofii de sărbătoare ai bunicii mele (e adevărat, erau mult mai joşi, dar jur că seamănă leit). Să fie doar o simplă coincidenţă?
PS: Sorin nu-mi spune des ”Te iubesc!”, el preferă să o arate. Şi, fetelor, îmi pare rău, dar e luat ;)
